Manifesto – Vise si renuntare

Am ezitat sa scriu si sa public un manifesto de genul celui pe care-l fac acum, foarte mult timp. L-am scris, l-am rescris si intr-un final am ezitat sa il public pentru ca ar putea sa deranjeze multe persoane. Dar, ma voi ghida dupa un principiu personal care suna cam asa “daca ceea ce spun te supara, sau deranjeaza, atunci asa si trebuie“, asa ca hai sa incepem.

TU, cel(cea) care citest acest blog, te-ai nascut in aceasta lume, intr-un mod brutal, fara sa alegi, fara sa stii, si cel mai probabil fara sa-ti dai seama. Ai fost aruncat(a) intr-o lume guvernata in primul rand de legile naturii, si mai apoi de cele sociale. Ai inceput sa cresti, sa mergi, sa vorbesti, sa experimentezi. Ai fost curios(curioasa), ai visat, ti-ai imaginat, ai ascultat sau citit povesti. Ai zambit si te-ai bucurat de lucruri mici si simple.

Pana aici, toti am facut-o si ne amintim cu drag de copilarie. Insa la un moment dat, ceva se schimba in vietile noastre. Incepem sa ne indoim de noi, sa gasim scuze, sa ezitam si in final sa renuntam. Mergem la scoala, unde, desi nu vrem sa credem asta, se promoveaza mediocritatea. Si ea devine ceva important in viata noastra. La fel ca si etica, religia, sau exemplul parintilor, lasa o amprenta majora asupra noastra ca si indivizi.

Dar … pe langa asta, ne pierdem in decor, ne pierdem visele, bucuria. Invatam despre etica, bine si rau, ne guvernam deciziile bazate pe aceste entitati, invatam ca greselile costa, si sunt rele, ca trebuie sa producem pentru a avea, si ne lasam atrasi in iluzia profitului ca in final sa devenim pregatiti pentru a munci.

Si viata continua, facem alegeri, avem impresia ca ele sunt ale noastre, traim in iluzia zilei de maine, vrem si nu vrem. Ne indragostim, formam familii, facem copii, si ne traim vietile normal.Ne trezim dimineata, si mergem la munca, ca sa ne intoarcem obositi acasa, uneori prea obositi ca sa mai avem timp de copiii nostrii… imbatranim. Suntem din ce in ce mai obositi, din ce in ce mai satui, si intr-un final nimic nu mai conteaza. Murim cu capul in pamant, cu fruntea plina de riduri, de ganduri, de idei si vise care nu s-au implinit niciodata. Am ales tot timpul sa facem alegerile sigure, alegerile bune. Ne-a pasat de ce cred altii despre noi, si in final … singuri si rataciti murim, La fel cum ne-am nascut, am trait, si am imbatranit acum murim.

De ce singuri? Pentru ca stii si tu, si eu, si altii… dar nu vrem sa recunoastem… suntem singuri in mintea noastra. Desi exista oameni in jur, ei nu o sa poata sa ne inteleaga niciodata perfect. Oricat ai spune, si oricat ai explica, ceea ce simti nu poate fi simtit decat de tine, gandurile tale sunt prizonierele tale, si esti doar tu in mintea ta.

Si e trist… Dar ce pot face? Asta e viata, asta e ceea ce traim toti, nu? Cu totii avem “crucea noastra”.

Si da… TU, cel care citesti acest blog, acestea sunt gandurile pe care probabil le ai, si le-am avut si eu, si le au mai toti oamenii. Sunt pline de regret, si tristete, si nu sunt altceva decat niste prostii.

Hai sa schimbam putin foaia, si sa vedem de ce poate fi si altfel.

In primul rand, ne nastem ca si luptatori. Desi suntem incomplet dezvoltati cand ne nastem, si suntem dependenti de ceilalti, nu renuntam. Pentru un bebelus, renuntarea nu e o alternativa. Toti am invatat sa vedem, sa intelegem lumea din jurul nostru. Am invatat sa mergem, sa mancam, sa vorbim. Au fost lucruri grele? DA. Mai mult de atat, au fost fizic imposibile. Dar asta nu a fost o problema, nu? Involuntar am tras de noi, de corpul nostru, l-am fortat sa devina ceea ce nu era, sa evolueze, sa creasca sa devina mai puternic, si nu am renuntat.

Mai apoi am inceput sa visam, am inceput sa ne dorim lucuri, dar am invatat si renuntarea. Si o data ce ai inceput sa renunti, devine simplu sa o faci si in continuare. Am facut-o din cauza ca asa ne-au spus parintii, preotii, educatorii. Avem din nou o alegere de facut aici. La fel ca si un bebelus, suntem pusi in fata unui lucru imposibil, si acela e sa schimbam ceea ce stiam pana acum, si modul in care vedem viata. Sa gandim altfel, sa visam in continuare.

Vrei ceva, du-te si ia-l! Fara scuze, fara motive, fara povesti. Lupta pentru viata ta! Pentru ca ai doar o sansa, si ea trece.

Dar am timp.

Cum asa? Cine iti garanteaza ca maine o sa mai apari in public? Nu ai timp, asa ca nu-l irosi, cu povesti, oameni care nu te ajuta sa cresti sau sa evoluezi, sau cu regrete.

Dar nu am bani si nici timp liber

De ce ai avea nevoie de bani ca sa iti urmezi visele? Au nevoie bebelusii sa fie platiti ca sa invete sa mearga? Nu, dar gasesc solutii, asa ca ridica-te si fa ceva, gaseste o solutie! Iar cand nu ai timp, fa-ti! Toti avem 24 de ore intr-o zi, important este cum ni le organizam.

Dar e greu… si nimeni nu ma intelege.

Aminteste-ti ca visele tale, sunt ale tale, nu are lor. Asa ca lupta-te pentru ele, singur(a), si nu astepta sa te inteleaga cineva. Oamenii o sa te inteleaga daca vrei sa fii mediocru, si daca renunti cand ti-e greu, dar nu asta e scopul, nu? Scopul tau e sa-ti indeplinesti visele.

Dar e greu… si in plus, pierd alte experiente in viata.

Da… e greu. Si cand va fi greu, o sa vrei sa renunti, o sa gasesti toate motivele sa o faci. Si cel mai bun motiv e cel cu “pierd alte experiente”. In primul rand, aminteste-ti de ce ai ales visul acela, si de ce ai luptat pentru el. Esti speriat(a) ca vei pierde alte experiente? Dar cumva… nu ti-e frica sa pierzi visul pe care-l ai in fata? Poate candva a meritat, si poate ca merita in continuare, asa ca nu renunta!

Ok, acum ai citit, si poate am reusit sa-ti ridic anumite semne de intrebare. Lupta pentru visele tale! Greseste, cazi, plangi, dar nu renunta! Ridica-te intodeauna si continua! Nu suntem facuti sa ne traim viata in mediocritate. Suntem facuti sa fim mai mult, intodeauna mai mult.

Suntem fiinte capabile sa-si depaseasca limitele, conditia, pozitia. Asa ca fa asta!

Daca nu te-a impresionat, sau miscat nici cum cele scrise mai sus, da share in grupul tau de prieteni articolului, poate vei ajuta o alta persoana.