Haos si praf de visare

Haosul…o putere divina sau o pedeapsa a mintii?

Oamenii… gandesc si analizeaza, creaza si distrug, iubesc si urasc, lupta si renunta. Suntem capabili sa analizam lumea din jurul nostru, sa o percepem si sa o “atingem” cu simturile. Din natura ne nastem, in ea traim, o analizam si in ea murim. Putem sa ne analizam, suntem curiosi din fire si cercetam…. dar ne speriem usor de necunoscut. Suntem tineri, agresivi, manati de instinct, pasiune, distrugere si moarte.

TImpul… . nu ne-a invatat nimic. Ne raportam la el, il alungam si dorim, il uram si asteptam sa ne vindece ranile. Timpul un zeu al mintii sau o ramificatie a haosului? O idee abstracta sau doar o formula matematica, gata oricand sa ne spulbere vietile si sa ne afecteze alegerile… noua… fiintelor cu putere de decizie, cu “destin“. Il personalizam, ne raportam la el si ne ghidam viata dupa reguli… limite … frici … pasiuni … vise.

Renuntam… la multe de-a lungul vietii. La obiceiurile care ne placeau, la noi pentru cei pe care-i consideram iubiti, la totul pentru familie si copii… la vise, dorinte sau viata. Renuntam la bucurie dar niciodata la suferinta… desi vrem sa ne lipsim de durere, nu renuntam la ea de buna voie… Ca si niste mascarici incapabili sa gandeasca suntem atunci cand pierdem ceva (sau pe cineva)… incapabili sa renunte la dorintele care-i intoxica, care-i ucide pe dinauntru. Ne agatam de vise … iluzii si fum, atunci cand viata noastra trebuie sa se schimbe, cand trebuie sa crestem si sa evoluam… de frica… de necunoscut. Corpuri moarte si inerte suntem in fata universului in continua schimbare…

Fiinte…. plapande si muribunde suntem noi toti. Praf de stele…. in carne bolnavicioasa….Univers al gandirii inchisi in dormitor… Uitem ca suntem mai mult decat o bucata de carne bolnava… suntem puternici, si impreuna putem sa ne ridicam deasupra norilor, dincolo de rasarit, asa cum am facut-o de atatea ori. Insa ne pierdem pasiunea… lumina stelei din care ne-am nascut, in fata intunericului, a fricii.

Imaginatie… care ne da posibilitatea sa creem din nimic universuri… inecata in alcool si regrete. Noi, animalele care se mandresc ca pot gandi, ca-si pot imagina… Inca de mici jucausi, veseli, si puternici. Ne imaginam, scriem si citim, avem vise… dar in iluzia vietii le pierdem, sub presiunea societatii clacam, uitam, ratacim, ca si niste aburi in rafala vantului… ca si un strop de apa in desertul arid.

Viata … noastra cea de toate zilele…. o gluma? Un act de sadism din partea cuiva? O alegere proasta…. o urma de parfum pierdut in praful din care ne-am nascut? Viata…. ce e viata pentru tine… pentru mine sau pentru cei care urmeaza? O urma de creta pe tabla universului…. o iluzie… o joaca de copil intr-o zi senina? Un ras nebun inaintea mortii?

Ne nastem cu el, cu haosul in minte si in jur. Incercam sa-l controlam cu reguli si limite impuse noua si celorlalti, ca sa uitam de fapt ca suntem copiii stelelor care au existat demult. Uitam ca suntem capabili de atat e multe lucruri daca lucram impreuna, daca visam si ne imaginam, daca lasam la o parte frica de necunoscut si confortul scarbos al cotidianului.

One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star

Manifesto – Vise si renuntare

Am ezitat sa scriu si sa public un manifesto de genul celui pe care-l fac acum, foarte mult timp. L-am scris, l-am rescris si intr-un final am ezitat sa il public pentru ca ar putea sa deranjeze multe persoane. Dar, ma voi ghida dupa un principiu personal care suna cam asa “daca ceea ce spun te supara, sau deranjeaza, atunci asa si trebuie“, asa ca hai sa incepem.

TU, cel(cea) care citest acest blog, te-ai nascut in aceasta lume, intr-un mod brutal, fara sa alegi, fara sa stii, si cel mai probabil fara sa-ti dai seama. Ai fost aruncat(a) intr-o lume guvernata in primul rand de legile naturii, si mai apoi de cele sociale. Ai inceput sa cresti, sa mergi, sa vorbesti, sa experimentezi. Ai fost curios(curioasa), ai visat, ti-ai imaginat, ai ascultat sau citit povesti. Ai zambit si te-ai bucurat de lucruri mici si simple.

Pana aici, toti am facut-o si ne amintim cu drag de copilarie. Insa la un moment dat, ceva se schimba in vietile noastre. Incepem sa ne indoim de noi, sa gasim scuze, sa ezitam si in final sa renuntam. Mergem la scoala, unde, desi nu vrem sa credem asta, se promoveaza mediocritatea. Si ea devine ceva important in viata noastra. La fel ca si etica, religia, sau exemplul parintilor, lasa o amprenta majora asupra noastra ca si indivizi.

Dar … pe langa asta, ne pierdem in decor, ne pierdem visele, bucuria. Invatam despre etica, bine si rau, ne guvernam deciziile bazate pe aceste entitati, invatam ca greselile costa, si sunt rele, ca trebuie sa producem pentru a avea, si ne lasam atrasi in iluzia profitului ca in final sa devenim pregatiti pentru a munci.

Si viata continua, facem alegeri, avem impresia ca ele sunt ale noastre, traim in iluzia zilei de maine, vrem si nu vrem. Ne indragostim, formam familii, facem copii, si ne traim vietile normal.Ne trezim dimineata, si mergem la munca, ca sa ne intoarcem obositi acasa, uneori prea obositi ca sa mai avem timp de copiii nostrii… imbatranim. Suntem din ce in ce mai obositi, din ce in ce mai satui, si intr-un final nimic nu mai conteaza. Murim cu capul in pamant, cu fruntea plina de riduri, de ganduri, de idei si vise care nu s-au implinit niciodata. Am ales tot timpul sa facem alegerile sigure, alegerile bune. Ne-a pasat de ce cred altii despre noi, si in final … singuri si rataciti murim, La fel cum ne-am nascut, am trait, si am imbatranit acum murim.

De ce singuri? Pentru ca stii si tu, si eu, si altii… dar nu vrem sa recunoastem… suntem singuri in mintea noastra. Desi exista oameni in jur, ei nu o sa poata sa ne inteleaga niciodata perfect. Oricat ai spune, si oricat ai explica, ceea ce simti nu poate fi simtit decat de tine, gandurile tale sunt prizonierele tale, si esti doar tu in mintea ta.

Si e trist… Dar ce pot face? Asta e viata, asta e ceea ce traim toti, nu? Cu totii avem “crucea noastra”.

Si da… TU, cel care citesti acest blog, acestea sunt gandurile pe care probabil le ai, si le-am avut si eu, si le au mai toti oamenii. Sunt pline de regret, si tristete, si nu sunt altceva decat niste prostii.

Hai sa schimbam putin foaia, si sa vedem de ce poate fi si altfel.

In primul rand, ne nastem ca si luptatori. Desi suntem incomplet dezvoltati cand ne nastem, si suntem dependenti de ceilalti, nu renuntam. Pentru un bebelus, renuntarea nu e o alternativa. Toti am invatat sa vedem, sa intelegem lumea din jurul nostru. Am invatat sa mergem, sa mancam, sa vorbim. Au fost lucruri grele? DA. Mai mult de atat, au fost fizic imposibile. Dar asta nu a fost o problema, nu? Involuntar am tras de noi, de corpul nostru, l-am fortat sa devina ceea ce nu era, sa evolueze, sa creasca sa devina mai puternic, si nu am renuntat.

Mai apoi am inceput sa visam, am inceput sa ne dorim lucuri, dar am invatat si renuntarea. Si o data ce ai inceput sa renunti, devine simplu sa o faci si in continuare. Am facut-o din cauza ca asa ne-au spus parintii, preotii, educatorii. Avem din nou o alegere de facut aici. La fel ca si un bebelus, suntem pusi in fata unui lucru imposibil, si acela e sa schimbam ceea ce stiam pana acum, si modul in care vedem viata. Sa gandim altfel, sa visam in continuare.

Vrei ceva, du-te si ia-l! Fara scuze, fara motive, fara povesti. Lupta pentru viata ta! Pentru ca ai doar o sansa, si ea trece.

Dar am timp.

Cum asa? Cine iti garanteaza ca maine o sa mai apari in public? Nu ai timp, asa ca nu-l irosi, cu povesti, oameni care nu te ajuta sa cresti sau sa evoluezi, sau cu regrete.

Dar nu am bani si nici timp liber

De ce ai avea nevoie de bani ca sa iti urmezi visele? Au nevoie bebelusii sa fie platiti ca sa invete sa mearga? Nu, dar gasesc solutii, asa ca ridica-te si fa ceva, gaseste o solutie! Iar cand nu ai timp, fa-ti! Toti avem 24 de ore intr-o zi, important este cum ni le organizam.

Dar e greu… si nimeni nu ma intelege.

Aminteste-ti ca visele tale, sunt ale tale, nu are lor. Asa ca lupta-te pentru ele, singur(a), si nu astepta sa te inteleaga cineva. Oamenii o sa te inteleaga daca vrei sa fii mediocru, si daca renunti cand ti-e greu, dar nu asta e scopul, nu? Scopul tau e sa-ti indeplinesti visele.

Dar e greu… si in plus, pierd alte experiente in viata.

Da… e greu. Si cand va fi greu, o sa vrei sa renunti, o sa gasesti toate motivele sa o faci. Si cel mai bun motiv e cel cu “pierd alte experiente”. In primul rand, aminteste-ti de ce ai ales visul acela, si de ce ai luptat pentru el. Esti speriat(a) ca vei pierde alte experiente? Dar cumva… nu ti-e frica sa pierzi visul pe care-l ai in fata? Poate candva a meritat, si poate ca merita in continuare, asa ca nu renunta!

Ok, acum ai citit, si poate am reusit sa-ti ridic anumite semne de intrebare. Lupta pentru visele tale! Greseste, cazi, plangi, dar nu renunta! Ridica-te intodeauna si continua! Nu suntem facuti sa ne traim viata in mediocritate. Suntem facuti sa fim mai mult, intodeauna mai mult.

Suntem fiinte capabile sa-si depaseasca limitele, conditia, pozitia. Asa ca fa asta!

Daca nu te-a impresionat, sau miscat nici cum cele scrise mai sus, da share in grupul tau de prieteni articolului, poate vei ajuta o alta persoana.

Note to self

[1]

Deci suntem din nou aici, si asternem ultimele ganduri pe hartia mototolita, de atatea framantari care ne-au trecut prin minte.
Viata….. da, viata ta…. a celui ce citesti aceasta bucata de hartie, este ceva incredibil. Priveste in jur, analizeaza fiecare lucru, si vezi ca totul nu e ceea ce pare.
Zilele trecute, plimbandu-ne prin parc am analizat oamenii… si ce tristi suntem… fiecare dintre ei, ducand in spate acel ceva… acel ceva care il intoxica, il imbolnaveste, il sufoca…
Oameni cu masti…. cu mai multe tipuri si straturi de masti…. unele inocente, altele nemiloase, altele indiferente… doar masti.

De ce?

Pentru ca uneori ne e frica… si suntem protejati de acestea…. dar alteori? Le purtam cu noi, pentru a ascunde in interior acel ceva… acel ceva pe care nici nu-l intelegem… acel ceva pe care incercam sa-l ucidem pentru ca cineva ne-a spus candva ” O SA SUFERI“… si uite asa, ne ascundem, ne traim viata printre oglinzi si inconjurati de fum si masti si clipe de tacere…. ca in final sa nu fim altceva decat un corp morbind traind printre alte cadavre… care vor sa fie altceva decat sunt…
Iar dimineata… cand totul ar trebui sa o ia de la capat?… se trezesc cu masti si in lanturile lor de sclavi, isi etaleaza mastile, fluturandu-le ca si niste nebuni in intreaga parada a omenirii…. razand, bucurandu-se …. de alte masti… zambind zi de zi …. isi impodobesc cadavrul cu culori… cu emotii… cu sentimente fade … cu masti putrede si rancezite … de idei demult apuse, demult ucise…. dar vesnice si groaznic de reale pentru ei… in nebunia lor… in viata lor NORMALA.

Zi de zi, in fiecare zi ne intrebam unde am pierdut pe drum acel ceva, care ne lega de ei, de oameni, de masti, de cadavre putrede… si azi am realizat ca tot-n jur e inghetat… gheata, frig, tacere si singurate…
De ce esti trist tu … acel ce-mi esti aproape in clipele de meditare? Nimic ce-i intre buruiene nu-i frumos, nimic ce-i ordinar…. adanc in piept inspira cu putere aerul tare si inghetat… simte pe obrazul tau… tacerea si gheara dulce a singuratatii… lasa in urma mastile purtate, arunca deoparte … cadavrul ce in spate-l porti…. si devino cine esti…

***

Si nu pot sa nu ma gandesc la singura intrebare pe care ti-o pun, tu, acel ce-n mine trezesti intrebari, si cauti raspunsuri …. acel ce intodeauna ai fost, si vei fi ……. De ce?
De ce in jur nu-i nimeni cand cazut … strivit de ganduri …. de nimic, de deznadejde….. unde este acel cineva promis… acel ceva care-n veci nu piede…. intodeauna este langa tine… de ce?
De unde ai venit si unde te indrepti … tu … sau eu… sau noi … in clipe de tacere, cand tot in jur e inghetat?  te simt in mintea mea…. in adancul meu aud soapte ta….a mea… a nebuniei?  Simt cum in mine tot se farama, tot ce eram si tot …. in ce-am crezut? Cine eram… o umbra? O iluzie…. o farama din acei ce m-au creat…. o creatie a unor oameni care au sadit in mine indoiala…. si mi-au dat sa port in spate cusca indiferentei, cadavrul cel frumos al normalitatii… lanturile sclaviei societatii… mi le-au fluturat prin fata ochilor spunandu-mi ca … asa TREBUIE sa fie… aceasta e normalitatea …. Cand EI, nu si-au pus vreodata intrebari, cand EI, sclavii mintii si vointei de putere a altora… isi traiau comedia vietii lor… atat de indiferenti, atat de nepasatori…. de morti ascunsi in spatele mastilor vii…

Speranta…

Un inger azi se stinge.
Paleste vag lumina …
Ce-i mangaia odata fata….

Strivit de-o stanca-n intuneric,
El cauta speranta,
Dar tot-n jurul lui e mort
Incet si lin … din el se scurge viata.

Din intunericul naucitor,
Un demon se arata…
Si curma el fulgerator
A ingerului viata.

Un zambet al durerii …
Pe fata-i se iveste,
Ridica-n brate corpul mort
Si-n foc il mistuieste.

Cine esti tu oare…

Cine esti tu oare …
Print intunecat?
Cine esti tu oare …
Demon necurat?

Soptind in mintea mea,
In fiecare clipa …
Arzand pasiunea mea …
Cand frica se-nfiripa …

In ora cea mai sumbra,
Cand totu-n jur dispare …
Un demon fad apare
Soptindu-mi ca din umbra.

Cine esti tu oare,
Print intunecat?

Cine esti tu oare?
Ego al meu,
demult uitat …

Dorinţă…

Când totu-n jur e-ntunecat,

Şi liniştea coboară…

Tăcut apare un damnat,

Şi tot ce-i sfânt… omoară.

 

Şi linişte e peste tot…

Nu-i murmur sau chemare…

În grota sufletului mort,

Speranţa-ncet…  dispare.

 

Un clandestin întunecat

Pe-un drum cu noi păşeşte,

Reînvie el un vis uitat…

Şi totu-n jur… păleşte.

 

Toleranta

Deoarece omul este o entitate duala, m-am decis ca sa imi impart posturile (care pot fi impartite), in 2 mari sectiuni:

Dark side – unde voi folosi argumente dintr-o perspectiva rece, distanta, uneori  taioase si posibil dura.

Light side – unde voi folosi argumente etice,  cu o implicare mai mare a partii umane, tolerante,  a omului.

Asa ca in continuare voi incerca sa surprind in cateva argumente idea de toleranta, si voi propune niste intrebari pe care va invit sa le analizati, si sa va ganditi pentru cateva secunde asupra raspunsului sincer pe care l-ati putea da la acestea.

Dark side

Toleranta este prin definitie, o atitudine ingaduitoare fata de greseli.

Stim cu totii ca omul este imperfect, si face greseli, insa ar trebui oara sa fim ingaduitori cu greselile acestora? Multi ar putea spune ca da, ca este perfect etic, si normal sa iertam greselile si sa fim ingaduitori cu cei care gresesc.

Asa ca te invit sa meditezi cateva secunde asupra urmatoarelor intrebari:

  • Ca si parinte poti tolera violarea sau abuzul copilului tau?
  • Exista o atitudine ingaduitoare pentru un criminal in serie care isi cioparteste victimele din placere?
  • Exista o atitudine ingaduitoare pentru ucigasi care nu platesc niciodata pentru faptele lor?

Cum mascam toate situatiile descrise mai sus si multe altele poate mai grave? Foarte simplu, le toleram. Si astfel ajungem sa ne intrebam: nu este oare termenul de toleranta doar un sinonim pentru indiferenta?

Ca sa putem raspunde mai in detaliu la intrebari, sa ne gandim totusi ce sunt greselile. Greselile sunt fapte, actiuni, care constituie o abatere de la cea ce este normal, bun, real, drept si atrage dupa sine un rau, o neplacere, durere,etc. Astfel daca ingaduim greselile, adoptam oare o atitudine de acceptare a acestora? Lasam oare o portita deschisa spre rau, spre durere?

Asa ca, dragul meu cititor, intreaba-te:

  1. Este toleranta doar o modalitate de a fi indiferent la lucrurile intradevar grave ce se intampla in jurul tau?
  2. Este toleranta doar o portita de scapare pentru cei vinovati?
  3. Este toleranta doar un concept care-i ajuta pe oameni sa-si accepte raul interior?

Voi lasa la atitudinea ta raspunsul la toate aceste intrebari.

Light side

Toleranta este prin definitie, o atitudine ingaduitoare fata de greseli.

In momentul in care omul se naste, se trezeste practic intr-o lume necunoscuta lui. O lume pe care o descopera, pe care o percepe si intelege treptat, experimenteaza de-a lungul vietii pentru a cunoaste si a descoperi. Insa uneori ia anumite decizii, care pe moment par bune, dar se dovedesc in final a fi greseli, a fi decizii care atrag dupa sine durere, rau, etc.

Este normal sa gresim, pentru ca nu putem sa prevedem toate toate repercursiunile pe care le poate avea o decizie a noastra. Si atunci cand gresim, ajungem sa realizam cat suntem de neexperimentati, dar in timp castigam aceasta experienta invatand din greseli. Dar ca sa putem invata totusi ceva din acestea, trebuie ca sa avem o a doua sansa.Nu este aceasta toleranta oare, posibilitatea de a invata ceva din aceste erori?

Asa ca  intreaba-te:

  • Cum poate omul fi mai bun, daca nu i se ofera sansa sa invete de ce a gresit?
  • Cum poate oricare dintre noi fi mai bun, daca nu i se ofera sansa sa experimenteze si sa se loveasca de greseli?
  • Cum putem fi mai buni, daca nu suntem ingaduitori?

Raspunsurile la toate aceste intrebari, le poti da doar tu 🙂 .

Vă invit să vizitati şi viziunile colegilor mei  referitoare la tema toleranţei :

http://in3animatedshorts.blogspot.ro/2013/02/mb-about-tolerance.html

http://psihologmarcelafarcas.wordpress.com/2013/02/11/mirror-blogging-toleranta

http://sandysart.wordpress.com/category/mirror-blogging